Mă plimb, alături de C, pe o străduţă vieneză, îngustă şi însorită . Casele au obloane verzi, deschise toate spre drum.  Lumina de afară pătrunde indiscret  în camerele expuse trecătorilor. Merg fără oprire pe lângă şirul de ochi căscaţi până mă opreşte o voce care sună ca o hârtie foşnitoare. Aici fereastra e deschisă, însă obloanele sunt trase. Dau ocol casei, pâna găsesc o intrare în patrea dreaptă şi păşesc peste prag. Înăuntru, cu spatele spre mine, stă un băieţel de vreo 9 ani, aşezat turceşte, chiar în centrul camerei.  Este atent la omul înalt şi drept, cu părul şi barba albe, care scrie pe o tablă neagră şi  vorbeşte într-o limbă pe care nu o înţeleg. Când îşi întoarce faţa spre băiat îmi dau seama că omul este Sigmund Freud. În clipa următoare cele două personaje dispar, iar în locul lor răsare, lângă fereastră, o bătrână oarbă. Îmi dă un ghem si mă îndeamnă să fac la rândul meu un altul, din firul transparent al primului. Încep stângaci cu o încâlceală, căreia îi adaug încet şi îngrijit restul  firului. Bătrâna e atentă la ce fac dând impresia că nu e lipsită de vedere, iar ghemul se măreşte până la cântatul cocoşilor.